BISERICA ÎN CASE?

            Până acum am văzut suficient de clar, aș zice eu, că Biserica nu este o clădire, un loc, ci Biserica este formată din totalita‑ tea credincioșilor în Isus Hristos. Totuși, unde ar trebui să se strângă acești credincioși? Unde ar trebui să se întâlnească? Că doar trebuie să păstreze legătura unii cu ceilalți… Este o problemă dacă avem un loc în care să ne întâlnim? Un loc în care să avem părtășie unii cu alții, să ne rugăm împreună, să cântăm împreună?

            Nu neapărat! Însă, dacă nu înțelegem că acel loc nu este de fapt Biserica, dacă nu înțelegem că Dumnezeu nu locuiește acolo, atunci este o problemă. Dacă Dumnezeu Se manifestă în anumite locuri câteodată, Se manifestă datorită oamenilor care sunt acolo, nicidecum locului în sine. De asemenea, dacă locul acela ne ia toată energia, dacă majoritatea banilor sunt îndreptați pentru a ridica și a susține acel loc, pentru ca mai apoi să avem un loc confortabil în care să stăm doar și să așteptăm să fim hrăniți, mă tem că am pierdut obiectivul.

            Atunci cum ar trebui să fie? Unde ar trebui să se întâlnească cei care fac parte din Biserica lui Dumnezeu?

„Saul, de partea lui, făcea prăpăd în Biserică; intra prin case, lua cu sila pe bărbați și pe femei și‑i arunca în temniță.” (Faptele Apostolilor 8:3)

            Aici este vorba despre Saul, care mai apoi a devenit apostolul Pavel. Înainte să se întâlnească cu Isus pe drumul Damascului, acesta era un prigonitor al Bisericii, al celor care Îl urmau pe Hristos.

Cum făcea acest Saul prăpăd în Biserică? Intra în casele oamenilor, pentru că în case se strângea Biserica lui Dumnezeu, iar de acolo îi lua cu sila, cu forța, atât pe bărbați, cât și pe femei.

„Știți că n‑am ascuns nimic din ce vă era de folos și nu m‑am temut să vă propovăduiesc și să vă învăț înaintea norodului și în case.” (Faptele Apostolilor 20:20)

            Din nou este vorba despre Saul, Pavel, dar de această dată după ce s‑a întâlnit cu Hristos, după ce a devenit și el creștin, urmaș al lui Isus.

Iarăși îl găsim prin case, nu ca să le facă rău celor care credeau în Isus, ci, dimpotrivă, să‑i învețe mai mult despre Dumnezeu. De ce în case? Pentru că cel mai mult Biserica se întâlnea în case.

„Spuneți sănătate Priscilei și lui Aquila, tovarășii mei de lucru în Hristos Isus, care și‑au pus capul în joc, ca să‑mi scape viața. Le mulțumesc nu numai eu, dar și toate Bisericile ieșite dintre neamuri.

Spuneți sănătate și Bisericii care se adună în casa lor. Spuneți sănătate lui Epenet, preaiubitul meu, care a fost cel dintâi rod al Asiei pentru Hristos.” (Romani 16:3‑5)

            Unde se strângea Biserica? În casa acestor oameni, Priscila și Aquila.

„Pavel, întemnițat al lui Isus Hristos, și fratele Timotei către preaiubitul Filimon, tovarășul nostru de lucru, către sora Apfia și către Arhip, tovarășul nostru de luptă, și către Biserica din casa ta: Har și pace de la Dumnezeu, Tatăl nostru, și de la Domnul Isus Hristos!” (Filimon 1:1‑3)

            Din nou putem observa o altă comunitate de frați, o Biserică, care se întâlnea tot într‑o simplă casă.

„Spuneți sănătate fraților din Laodiceea și lui Nimfa și Bisericii din casa lui.” (Coloseni 4:15)

            Încă o casă, în care se întâlnea Biserica…

            La fel, și cei 120 din ziua Cincizecimii erau în odaia de sus, din nou într‑o casă. Nu era un loc special, iar aceasta nu L‑a împiedicat pe Dumnezeu să reverse Duhul Său cel Sfânt peste acei oameni.

„În Ziua Cincizecimii, erau toți împreună în același loc. Deodată, a venit din cer un sunet ca vâjâitul unui vânt puternic și a umplut toată casa unde ședeau ei.” (Faptele Apostolilor 2:1‑2)

            Cu siguranță veți zice că oamenii, creștinii din primul veac nu aveau condiții, posibilități să construiască clădiri mari și frumoase. Așa este, nu aveau, dar aceasta nu înseamnă că dacă aveau posibilitatea o și făceau sau dacă noi avem posibilitatea trebuie să o facem.

            Oamenii se mai întreabă: Dar cum? E voie să te întâlnești acasă, într‑o simplă casă? E bine așa ceva? Exact invers ar trebui să punem problema. Oare e voie, e bine să construim clădiri mari, costisitoare, pentru a avea un loc în care să ne întâlnim? Pentru că așa ceva nu găsești în toată Biblia, pe când întâlniri în case am văzut că erau la ordinea zilei. Aceea era normalitatea.

            Nu sunt eu în măsură să zic că nu e bine să construim clădiri speciale pentru strângerile Bisericii, dar nici să nu cădem în panta cealaltă și să zicem că nu e bine ca Biserica să se strângă în case. În case sigur e voie, sigur e bine, cealaltă variantă rămâne de discutat dacă merită efortul, investiția și așa mai departe.

            Vă provoc să vă mai gândiți la un aspect. Dacă faci parte dintr‑o Biserică mare, în care sunt câteva sute de membri (să nu zic mii sau chiar zeci de mii), cum poți păstra legătura cu ei? Nu ai cum. Cum poate participa fiecare mădular cu ceea ce are din partea Domnului? Imposibil! Pe când într‑o casă se întâlnesc poate zece, douăzeci de persoane, iar aceia pot păstra legătura, se pot ajuta între ei, se pot cunoaște mai bine, așa cum de fapt e și normal să fie, ca într‑o familie. De asemenea, fiecare poate și trebuie să dea ceva pentru creșterea Bisericii. Nu mai sunt doar o mână de oameni „speciali”, care fac o „slujbă”, ci fiecare poate și trebuie să contribuie. Eu zic că acest model e mult mai biblic, mult mai aproape de adevăr, de intenția și voia lui Dumnezeu.

            Să nu mai zicem că Biserica ar trebui să lucreze la răspândirea Evangheliei, la creșterea numerică a Împărăției lui Dumnezeu… Nu se mai prea întâmplă aceasta, nu prea se mai pocăiesc oamenii cu adevărat, dar dacă s‑ar întâmpla, ce am face? Am distruge clădirile vechi și am face altele mai mari? Construim altele noi? Iarăși se duc energia și banii tot în clădiri, decât să meargă către oameni.

Pe când, dacă Biserica se întâlnește în case, lucrurile sunt mult mai simple și din acest punct de vedere. Se înmulțesc oamenii, nu mai este loc în casă? Pur și simplu se împart în două grupuri, jumătate rămân să se întâlnească în casa inițială, iar ceilalți în casa altei familii.

            Prin harul lui Dumnezeu, majoritatea avem locuințe în care ușor se pot întâlni zece, cincisprezece, chiar douăzeci de persoane. Nu mai e nevoie de investiție, de bani, de timp pentru construirea clădirilor. Toată energia, tot timpul și chiar banii, când e necesar, se pot investi în și pentru oameni, pentru creșterea Bisericii lui Dumnezeu, nu pentru creșterea numerică a clădirilor pe care le numim eronat „biserici”.

            Lucrurile sunt simple. Viața cu Dumnezeu e simplă și frumoasă. Noi, oamenii, le‑am complicat pe toate și nu mai înțelegem nimic. Avem impresia că e nevoie de locuri speciale, de clădiri impunătoare… nicidecum. Nu aceasta este intenția lui Dumnezeu.

            Lucrurile au luat o întorsătură negativă după secolul al III‑lea, când religia creștină a fost prima dată tolerată prin edictul de la Milano, iar apoi a devenit religia oficială a Imperiului Roman. Așa, la prima vedere, am zice că e un lucru bun acest fapt, însă totul a devenit instituționalizat, pentru a putea fi controlat mai ușor de către împărat. De atunci încoace creștinismul s‑a diluat foarte mult, așa încât acum ne chinuim, ne zbatem să înțelegem de fapt voia și intenția lui Dumnezeu cu privire la Biserica Sa, și nu numai.

            Este timpul, este ceasul trezirii și în această privință. Este vremea să ne întoarcem la modelul biblic, la modelul primilor creștini, să nu mai punem accentul pe niște clădiri, ci pe oameni.